De ce plângem?

Un medic vede în lacrimile unei persoane un simptom al durerii sau al stresului. Oren Hasson, doctor în biologie la Universitatea din Tel Aviv, vine cu o nouă teorie asupra motivelor pentru care plângem din când în când, potrivit căreia plânsul reprezintă un semnal de alarmă. Procesul respectiv atenţionează persoana ai cărei ochi sunt înlăcrimaţi că propriul sistem de apărare al organismului s-a degradat şi a atins o “limită de avarie”.

va invit sa cititi un articol interesant preluat din Jurnalul national, 09.10.2009

“Omul de ştiinţă consideră că plânsul reprezintă un act comportamental evoluat. Hasson susţine că studiul său a relevat faptul că, afectând calitatea vederii, lacrimile slăbesc mecanismul de apărare al organismului, apariţia acestora putând simboliza un semn de supunere, solicitarea ajutorului altor persone, manifestarea ataşamentului faţă de un interlocutor sau acceptarea ideilor membrilor unui grup.

SPECIFIC UMAN. Eliberarea lacrimilor în cazul apariţiei unor emoţii puternice reprezintă un fenomen caracteristic doar oamenilor. Anterior, savanţii considerau plânsul o metodă de eliminare a unor substanţe chimice nocive din organism, sau că, pur şi simplu, contribuiau la ameliorarea stării generale. Iar, în cazul copiilor, lacrimile constituiau un semnal că micuţii se confruntă cu probleme de sănătate. Recent, Hansson a declarat, însă, că atunci când vederea este afectată de apariţia lacrimilor, fenomenul poate “tempera” tendinţa de a adopta un comportament agresiv. Plânsul poate constitui un semn de vulnerabiliate determinându-i pe cei din jur să vă sprijine. Savantul susţine că folosirea lacrimilor poate contribui la iniţierea şi întărirea unor legături interumane. Plânsul semnifică faptul că persoana în cauză ascultă de un posibil atacator sau că solicită indulgenţa unui duşman. Aceeaşi reacţie poate atrage simpatia altor persoane sau chiar un suport strategic pentru a face faţă agresiunii. Dacă o persoană care plânge determină o reacţie asemănatoare celor din jur, însemnă că aceştia percep slăbirea sistemului său de apărare, că vor să îl sprijine, că îi sunt cu adevărat prieteni şi doresc să împărtăşească aceleaşi emoţii. Potrivit lui Hasson, un asemenaea cvomportament este carateristic doar fiinţelor unane.

AMBIANŢA. Potrivit cercetătorului israelian, eficacitatea unui asemenea comportament evoluat depinde şi de cei prezenţi în apropierea unei persoane care plânge. Specialistul este de părere că nu vor putea fi obţinute efectele dorite în cazul unor “locaţii improprii”, precum locul de muncă, unde emoţiile trebuie ascunse cu mare grijă. David Buss, psiholog la Universitatea Texas din oraşul Austin, crede că studiul realizat de Hasson constituie o ipoteză plauzibilă referitoare la funcţiile evoluate ale lacrimilor şi plânsului. El crede că dacă, până în prezent, au fost făcute numeroase speculaţii referitoare la rolul lacrimilor, noua teorie pare să se apropie foarte mult de realitate. “

Andrei Plesu in Japonia …

” Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti in variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.
Ca, de pilda, cand calatoresti in Japonia.
N-am fost niciodata in Africa, in Australia sau in Caraibe.
Pentru mine, Japonia ramine, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “strain”.
Te poti simti strain in Indonezia, parcurgind drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european “civilizat” intr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica.
Te poti simti strain in bucataria chineza, in coloritul, moravurile si inocenta americane, sau in expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar.
In Japonia insa alteritatea e radicala.
Te misti in spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele.
Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul. ..
N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.
Trebuie sa incep prin a recunoaste ca baile sunt, in mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul in alerta si produc, in faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Fata de ceea ce poti pati in Japonia, toate acestea sunt insa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, intr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare unghiuri.
Obiectul m-a confiscat definitiv, deindata ce am intrat in baie L-am cercetat indelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, insotite de inscriptii in japoneza.
Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma m-am aruncat in necunoscut.
In fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.
Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul insusi – dupa legi fatale.
Intr-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.
Eram inconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.
Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele incaperii, oglinzile, peretii, pardoseala.
Proportiile odaii, eclerajul, inclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarite, filtrate de incontrolabile perdele de apa.
Am simtit, impietrit ca ma indrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii in cea mai pura (si sordida) varianta materialist- dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, intr-un originar closet galactic.
Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a incetat.
Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, in dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care iti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca
simplitate. Nu in Japonia.
In programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.
Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod.
L-am pierdut, scurt, intr-una dintre toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, il tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…
La randul meu, am incasat prima trauma cand, intrind in camera care imi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de
mobilier.
In mintea mea ingusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te intanzi putin, iti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.
Aici nimic.
Am privit nelinistit spre batrana insotitoare care lucra pe post de “bagajist” si i-am dat de inteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, insa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei “de zi”.
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma intind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca.
Nu, mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne intindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele incrucisate si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai curand la intamplare, ceva in care identificasem cuvantul “vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata.
“Nu – zic – nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!”
“Ba, din contra – imi semnalizeaza, cu un suras buddhist, preopinenta – mai intai baie! Papa la urma!”
Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana.
Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de neinduplecat.
Incropim, pina la urma ceva, un ritual incomplet (“interruptus? “), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura din oala, pana dispare tenta de crud.
Gheisa ma asista draconic.
Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama, fara s-o scap dintre betigase.
Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert.
Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori incerc sa trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: “Shabu-shabu! “
Trag concluzia ca “shabu-shabu” inseamna, pur si simplu: “agit-o!”, “misc-o!”, “stinga-dreapta! “, “hais-cea!”. Cina se incheie melancolic, in insatisfactia partilor si cu perspectiva neimbietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza
picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima.
Fuseseram invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfirsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu.
Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca intre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ii confiscau intreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus.
Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel, incat sa-si poata sprijini sezutul pe calciie. Dupa chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte intreaga pagoda a corpului. In plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite ale picioarelor. . Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o incercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand – fara autoritate – fapturile gracile ale celorlalti, pentru care “lotusul” nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, in ochii celor de fata, ceva patetic.
Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata.
Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei?
Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit intr-un cot, ca fecioara pe pajiste…
Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. “Vai, ce gradina frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre doua imbucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tirziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare.
Prevenit, am incercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale.
Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.
Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program, sa lipseasca.
Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.
In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si incercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! In definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri intregi incremeniti in proiect, nu sunt in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu! “  “

totul e desertaciune…

gandul ca totul e in van ma strabate uneori… ca un pop-up sacaitor pe care il blochezi din meniul “tools”  si totusi, pe cai nestiute, la o anumita resetare a sistemului sau accesare a unei optiuni reuseste sa isi gaseasca drum si sa-ti apara in fata ochilor… orice zbatere, orice bucurie, orice sentiment, orice speranta…. in van… pentru ce ?!  nu reusesc sa gasesc nici macar cel mai elementar sens, nu aflu adevaruri care sa ma sprijine, sa ma sustina si sa imi dea forta de a continua… si in asemenea momente ingenunchez, predand armele, intr-o cadere suficient de usoara, de care am nevoie pentru a ma ridica, vorba lui Blaga (” Trebuie sa cazi, pentru a te putea ridica – L. Blaga).

si iert, si uit si las apoi totul sa fie invaluit de promiscuitatea sau gandul unor zile mai bune… exista un sfarsit, exista o finalitate a existentei noastre, de noi insa depinde sa ne facem cat mai frumos parcusul catre  sfarsit… pentru ca, pana la urma, totul este doar o iluzie sub care se deschide haul…asa incat ma tin  de marginile iluziei atat cat pot, ma ancorez si ma cramponez de ceea ce imi face bine sau cel putin asa consider eu, sa nu cad nici azi prea tare… sa pot sa ma ridic… desi fiecare zi care trece ma face sa cred ca totul e desertaciune…

I don’t know where I’m goin
but I sure know where I’ve been
hanging on the promises in songs of yesterday.
An’ I’ve made up my mind, I ain’t wasting no more time
but here I go again…

recomandarea zilei: “A Free Press For A Free People” si un articol interesant citit aici, ca tot e la ordinea zilei A/H1N1

Citesc frecvent articolele in engleza de pe acest site WorldNet Daily si nu odata am aflat lucruri noi si interesante. acum insa, ca tot e la ordinea zilei A/H1N1, ca tot vad la tv ( nu stiu cum fac dar, de fiecare data cand schimb programul mai prind cateva secunde in care aflu evolutia virusului la noi in tara), va invit sa accesati acest link  ( World Health Organization quietly changed qualification of term in case of ’swine flu’) si sa cititi un articol posibil de interes. Nu voi traduce pe blog ceea ce au publicat cei de la worldnet… va spun, ca rezumat al articolului, ca Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a modificat “pe tacute” definitia “pandemiei”, inainte de a declansa alerta de nivelul 6 (cel mai inalt), pregatind calea spre clasificarea gripei porcine ca “pandemie”, schimband chiar cuvintele definitiei si omitand din noua formulare expresia “un numar enorm de decese si imbolnaviri ”

Japanese Water Garden

Inovatie in monitorizarea RCA

in curatenia mea prin bookmarkuri am dat peste un link de interes. de interes pentru ca scria despre ceva ce va fi poate si la noi peste … habar nu am cat timp… si ce continea asa de interes ?! pai… pe 1asig.ro scria si, acum preiau informatia oferita pe site:

” SUA ramane pionerul in dezvoltarea si implementarea masurilor de control al respectarii obligativitatii asigurarilor de raspundere civila auto.

In acest sens sunt dezvoltate o serie de proiecte care urmaresc verificarea autovehiculelor si depistarea celor care nu sunt asigurate. Senatul statului american Hawaii a introdus o rezolutie, urmand sa devina lege, care instituie interdictia de vanzare a combustibilului catre posesorii automobilelor neasigurate.

Asiguratorii vor emite ID-uri speciale, care vor stoca un cod de identificare criptat si datele de inregistrare ale autovehiculului. Acest ID poate fi scanat de un dispozitiv special instalat la statiile de alimentare, urmand a se vinde combustibil doar celor care detin polita de asigurare obligatorie a raspunderii civile auto. Masura urmeaza sa fie testata si, daca va demonstra eficienta, va fi inaintata spre dezbatere in Senatul american, urmand sa fie extinsa la nivelul intregii tari.

Aceasta initiativa are la baza sistemul “Electronic Vehicle Registration”, care este cu mult mai complex decat cel ce va fi aplicat in statul Hawaii. Principiul de lucru consta in scanarea ID-urilor plasate pe parbrizurile autovehiculelor si verificarea acestora in baza de date centralizata existenta. Astfel, se pot monitoriza toate autovehiculele care trec pe langa acest dispozitiv care, teoretic, poate fi amplasat in orice loc public – parcari, statii de alimentare, intersectii, autostrazi etc.

In cadrul Conferintei Nationale a Asigurarilor Auto, reprezentantii companiei VESTA Investment au prezentat acest sistem asiguratorilor din Romania, ca pe o posibila masura de control in ceea ce priveste respectarea obligatiei de asigurare a autovehiculului. “

carti de citit: Guvernarea din umbra

ei bine, e duminica… si maine e luni… iar daca e luni, trebuie sa stiti ca tema de studiu “a cumpara sau a nu cumpara” saptamana financiara si cartea pe care o ofera odata cu ziarul. si maine, luni, 16 noiembrie 2009, titlul cartii a fost destul de incitant ”Guvernarea din umbra”

mai bine citez prezentarea cartii, asa cum apare pe pagina web de la Saptamana Financiara si va spun cum mi s-a parut dupa ce o citesc

“

Săptămâna Financiară vă oferă,  începând de luni, 16 noiembrie, o carte de excepţie, cu un subiect ce a stârnit interesul oamenilor în toate epocile: „Guvernarea din umbra”.

Guvernarea din umbra este un dus rece pentru orice contemporan care se increde orbeste in versiunile oficiale ale istoriei, in informatiile publicate in mass-media sau in mesajele politicienilor ori ale celor aflati in importante functii de conducere.

Volumul lui Jim Marrs reperezinta o adevarata antologie, documentata impecabil, a societatilor secrete, a religiilor clandestine, a organizatiilor oculte care, de-a lungul vremii, au jucat un rol covarsitor in evolutia omenirii si in influentarea destinelor unor generatii intregi.

Deloc obsedat de teoriile conspiratiei, dar nici naiv, autorul compune un tablou cuprinzator in care Iluminati, Cavalerii de Malta, vechii egipteni sau masonii sunt piese intr-un naucitor puzzle care, odata dezlegat, poate oferi o imagine noua si surprinzatoare asupra istoriei lumii. “

si va mai recomand sa accesati, pentru un interviu cu jim Maars, acest link  http://www.consciousmedianetwork.com/members/jmarrs.htm

iar pentru ca mi-am facut temele, completez prezentarea cartii facuta de saptamana financiara cu cea oferita de financiarul.com

“Care este rolul, dar si scopul final al acestor societati secrete, care traverseaza istoria omenirii? Marrs sustine ca cei mai puternici oameni ai planetei detin o infleunta excesiva asupra guvernelor lumii, prin intermediul corporatiilor nationale, pe care el le considera societati secrete, cum ar fi Consiliul pentru Relatii Externe, Comisia Trilaterala sau Clubul Bilderberger. De-a lungul timpului, aceste societati secrete au declansat razboaie, au manipulat bursele, au influensat rata dobanzii si chiar stirile oferite de presa. Scopul acestor societati secrete este impunerea unui guvern mondial si centralizarea controlului social, si, in acest sens, aceste grupuri urmeaza rolul trasat de organizatii oculte celebre, cum ar fi Masoneria sau Iluminati. Existenta unora dintre ele este publica, precum cea a Consiliul pentru Relatii Externe sau „bunicul societatilor secrete americane”, infiintat in 1917. Astazi, Consiliul are aproximativ 3300 membri, si include cei mai influenti lideri din finante, comert , comunicatii, academicieni. Odata ce membrii CRE au decis ca Guvernul SUA trebuie sa adopte o politica, cele mai substantiale resurse sunt puse la munca pentru sustinerea noii politici, afirma Jim Marrs.

 

Jim Marrs este un jurnalist american celebru, specializat in cercetarile istorice dar si in investigatiile privind fenomenele psihice si OZN-uurile. Cartea sa, Foc incrucisat: Complotul care l-a ucis pe Kennedy, primita extrem de bine de critica, a fost pe primul loc pe lista de Best-selleruri a New York Times si a fost republicata de 8 ori in trei ani. Pe baza informatiilor din aceasta carte, Oliver Stone a realizat celebrul film JFK, dedicat fostului presedinte american. Un alt volum semnat de Marrs, “Alien Agenda”, ‘n care  Marrs a folosit rezultatele proprii investigatii ‘n ceea ce prive;te OZN-urile ;i existenta unor civilizatii extraterestre , a fost publicat in 1997, devenind cea mai bine vanduta carte despre OZN-ri in intreaga lume.”

concluzia ? MAINE sigur voi umbla pe la chioscuri sa imi cumpar cartea

Sand Animation

transforma-ti propriul site sau blog într-o revistă imprimabilă în PDF

accesezi Zinepal,  introduci adresa siteului sau al feedului RSS, numărul articolelor de introdus si… ai inceput lucrul la revista. vrei mai mult ? poti personaliza grafica ,introduce un logo sau un banner publicitar … te-am convins  incerci, macar de curiozitate  ?

Vivaldi – Four Seasons (Winter)