uneori uitam de cum ar trebui sa fim

Diminutivul cuvantului „ copil ” – articol aparut in ziarul National, vineri 5 noiembrie 2004

Acest articol l-am citit in Iasi, intr-o frumoasa si insorita zi de vineri, 5 noiembrie 2004, pe o banca, in fata Palatului Culturii si m-a impresionat prin simplitatea lui. Nu am mai stat de ani – din facultate – pe o banca, sa citesc ceva, o carte,un articol din presa si sa ma las invaluita de adierile vantului si razele soarelui, sa imi gasesc acel timp de suflet „pentru mine” – aceste randuri mi-au mers la suflet, iar apoi, trebuie sa recunosc, am inceput sa citesc si cateva pagini dintr-o carte. Intotdeauna era ceva mai important, tot timpul era goana prin magazine, pe la prietenii si cunostintele ramase in Iasi, la evenimentele asa numite „mondene”, la expozitii – si atunci erau expozitia de flori de toamna in Copou si un vernisaj la Galeriile de Arta. IN ACEA ZI, IN ACEL MOMENT IN TIMP nu a fost insa nimic mai important. Am avut timp doar pentru mine. Am fost EU cu mine si o calatorie .

Redau acest articol, deosebit, eu asa il consider, cel putin:

„ Care este diminutivul cuvantului „copil”, este intrebata o fetita? Ea se gandeste o clipa si apoi raspunde cu seriozitate: „Om”. Probabil ca, in pofida gramaticii si a logicii obisnuite, acesta este raspunsul existential corect, perfect logic, intuitiv, extraordinar. Omul este un copilas nastrusnic, care se crede desteptaciunea intruchipata, inteligenta stralcitoare, posesorul ratiunii si al gandirii, al intelepciunii si al adevarului. Dar, iata ca un „copil” – dotat cu inocenta si cu inalta stiinta a nestiintei, neimbicsit de fanteziile mintii si ale Egoului sau, defineste omul ca fiind un copil mai mic decat copilul, mai fragil, poate chiar prostut si mai vulnerabil decat se simte pe sine insusi.

Omul este cu adevarat un copilas, care joaca roluri de adult, de tanar, de batran, de filosof, de poet, de fizician, de astronom. El isi ia in serios jocul, poate chiar devine in jocul acesta ca un ascet, ca un calugar schimnic, ca un bat, care se misca doar atunci cand lucrurile il trag dupa ele. Omul a ajuns sa actioneze doar prin lucruri. Doar ele il fac fericit pentru o clipa,ele ii mai scot un zambet labartat in coltul buzelor, ele il mai vitalizeaza. Daca lucrurile impietresc, daca ele nu mai produc evenimente, probleme, tensiuni, scandaluri si suferinte, omul modern se prabuseste. Omul nu mai are rabdare sa-si vada „ copilasul” din el insusi, sa se joace cu un strop de ploaie. El n-are rabdare sa se prefaca bandit, ci devine bandit. El nu se mai preface siret, parinte rau, amant destrabalat, jucator de poker sau politician; el si devine toate acestea. Omul devine rolul sau si uita ca el este diminutivul cuvantului „copil”, adica inocenta insasi, in haine de bal.
Nu degeaba Hristos a spus: „ Iti multumesc, Doamne, pentru ca ai pus intelepciunea ta in copii”. Omul se naste intelept, dar intelepciunea o ia pe aratura in vreme ce creste. El invata cum sa-si reprime nevoile si sa-si nege „inocenta”, cum sa devina competitiv, intr-un joc in care a fi primul sau cel mai puternic este doar o gogonata iluzie. Si copilul se viseaza pe casa de nisip pe care si-o construieste pe picior; numai ca adultul urca de-a binelea, iar copilul isi imagineaza ca urca. Omul face, copilul se joaca. Daca pui un copilas in caruta cu boi, nu-i va pasa de caruta si nu se va uita chioras la un Mercedes care trece pe langa el. Un Om, insa, si-a pierdut inocenta; ochii lui se vor ciocni de ochii celor din Mercedes si de indata il va cuprinde invidia, deruta sau pofta de mai bine. Copilului ii este bine. El se bucura de miscare: analizeaza animalele, le mangaie, ii place enorm tot ce il inconjoara. Nu are nici un fel de orgoliu, de furie,nici un fel de enervare pe Mercedesul vecinului. Problema este aceea ca Omul si-a uitat diminutivul, nu-l mai recunoaste, pentru ca el se vrea intelept prin cunoastere. Nu-i suficienta intelepciunea naturii, a existentei. El se vrea fericit, alergand dupa cai verzi pe pereti, iar spiritul divin in face cu ochiul din starea de copilas. In starea aceea nu are habar de existenta diminutivelor, dar „stie” tot ce are nevoie pentru a fi in ritmul existentei.”