Protecţionismul – inamicul public numărul 1

Campania electorală americană se concentrează excesiv pe proiectele politice ale candidaţilor si prea puţin pe planurile lor economice

La startul campaniei sale electorale, candidatul democrat Barack Obama si-a dezvăluit fără echivoc convingerile protecţioniste. Principala sa promisiune în acest sens a fost că, în cazul în care va fi ales, va renegocia Acordul American de Liber-Schimb (asa-numitul acord ALENA sau NAFTA). Cu toate că acest tratat, încheiat între Statele Unite, Mexic si Canada, fusese semnat, în 1994, de Bill Clinton – un presedinte democrat.
Nelinistea creată de această declaraţie a lui Obama l-a determinat pe unul dintre principalii săi consilieri pe probleme economice, Austan Goolsbee, să aibă o întâlnire secretă cu un reprezentant al guvernului canadian, pentru a calma temerile autorităţilor din această ţară. Goolsbee a susţinut că n-ar fi vorba decât de o promisiune de campanie, nepunându-se problema transpunerii ei în practică. Însă cuvintele linistitoare ale lui Goolsbee la adresa guvernului canadian au ajuns publice, iar staff-ul senatorului de Illinois a reacţionat spunând că declaraţiile consilierului au fost interpretate gresit si că termenii acordului de liber-schimb ar trebui într-adevăr să fie renegociaţi. Cu toate acestea, după ce a câstigat nominalizarea pentru cursa prezidenţială din partea partidului său, Obama a părut că dă înapoi. El s-a declarat un susţinător al libertăţii pieţelor, însă la modul vag-general, fără să dea nicio precizare asupra subiectului ALENA/NAFTA.

Retorică electorală sau proiect politic?
Este ceva obisnuit ca aspiranţii la magistratura supremă a statului american să asume poziţii extreme în decursul campaniei care duce la alegerile primare, poziţii care devin mai moderate si mai nuanţate odată ce partidele îi desemnează oficial drept candidaţi. Într-o primă etapă, este vorba de atragerea voturilor militanţilor de partid cu opinii radicale, iar apoi, a celor cu atitudini de centru, mai ponderate. Ceea ce ar explica evoluţia retoricii electorale a senatorului de Illinois. Însă schimbările sale succesive de macaz lasă să planeze un dubiu asupra atitudinii sale viitoare ca potenţial presedinte.
Dacă se va perpetua criza economică – ceea ce, după cum se pare, este extrem de probabil – somajul se va agrava, iar apelurile pentru intervenţia statului se vor amplifica, în special din partea sindicatelor. Aliaţii lor, democraţii, care mizează pe o largă majoritate în Congres, după cum ni se spune, se vor grăbi să le satisfacă. Această ipoteză este cu atât mai pertinentă cu cât purtătorul de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor (al treilea personaj ca importanţă în stat), Nancy Pelosi, situată la stânga Partidului Democrat, si-a probat deja convingerile protecţioniste, blocând acordurile de liber-schimb ale Statelor Unite cu Columbia si Panama, cu toate că aceste acorduri erau extrem de favorabile pentru industria americană. În aceste condiţii, este limpede că anul 2009 va aduce cu sine si alte măsuri protecţioniste. Iar asta în pofida convingerilor „liber-schimbiste” ale consilierului economic al lui Obama.

Protecţionismul creează somaj, nu invers!
Este adevărat că actualul acord dintre partenerii nord-americani ar fi redus numărul de locuri de muncă în câteva sectoare, cum ar fi industria auto. În schimb, ar fi creat foarte multe joburi în alte ramuri, în special în industria serviciilor si în tehnologie. În concluzie, acordul ar fi determinat o deplasare a forţei de muncă spre domeniile generatoare de valoare adăugată mare, fără a produce, pe total, somaj.
Dovada o reprezintă crearea a 15 milioane de locuri de muncă în anii care au succedat implementării acordului ALENA. Ani în care rata somajului a scăzut de la 5,5 la 4% – cifră considerată a fi minimul absolut, sub care stabilitatea preţurilor ar fi în pericol. Adăugăm că, potrivit Institutului Peterson pentru Economie Internaţională, suprimarea tuturor barierelor comerciale ar duce la o crestere a PIB-ului american cu 500 de miliarde de dolari. Ne este, deci, imposibil să credem că acordurile de liber-schimb ar fi dat un impuls somajului. De altfel, majoritatea economistilor cred contrariul.

Sindicate + etatism = criză
Pe de altă parte, sindicatele, prezente mai ales în industriile manufacturiere, se opun liberului-schimb din motive egoiste: aceste acorduri îi defavorizează pe lucrătorii subordonaţi lor, fiiind, totodată, o sursă de noi locuri de muncă si de progres pentru majoritatea populaţiei. Însă a da satisfacţie organizaţiilor muncitoresti i-ar putea costa scump pe americani, iar acestia ar trebui să stie asta. Taxele vamale de sinistră amintire, cunoscute sub numele de Legea Smoot-Hawley din 1930, au provocat măsuri de retorsiune. Exporturile americane s-au redus la jumătate si au contribuit la precipitarea Statelor Unite si apoi a Europei în depresie.
Campania electorală americană este polarizată cu privire la caracterul candidaţilor, la aptitudinile si experienţa lor în a conduce ţara în vreme de criză. Foarte rar se vorbeste despre programele lor economice, în special în ceea ce priveste protecţionismul. Avem motive să ne temem că cel al lui Barack Obama ar antrena America si lumea în turbulenţe de care speram că am scăpat definitiv. Criză economică, Congres dominat de democraţi si presedinte aparţinând aceluiasi partid: un cocktail care se anunţă exploziv.

Florin Aftalion este Profesor de finanţe la ESSEC Business School Paris

Articol apărut initial în numărul din 17 septembrie 2008 al cotidianului francez „La Tribune“ , iar in romana in Saptamana financiara, 19.09.2008

Oile şi globalizarea

publicat la 26 Iunie 2003, adresa acestui articol fiind http://aim.pro.tc/?a=26

Trei păstori cu trei câini mulg, tund şi taie când au chef 300 de oi. Pentru liniştea şi comoditatea păstorilor, oile trebuie să fie o turmă supusă şi să nu aibă idei despre liberul arbitru, suveranitate naţională, răspundere individuală. Dacă nu s-au născut oi, atunci trebuie educate ca să devină oi.

Oile nu au drepturi individuale şi nu au religie. Ele şi-o pierd în două feluri: prin educaţia atee, numită “umanistă” în America şi prin fărâmiţarea, infiltrarea şi coruperea bisericii organizate. În 1831 Alexis de Torquevile a fost uimit de cât de puţină criminalitate exista în America. “Numai când m-am dus să vizitez bisericile din America am înteles”, scrie el; “etica şi religia cetăţeanului îl opreşte de la crimă”.

La 2 decembrie 1908 Walter Rauschenbush şi Harry Lard (Lard a fost descris de către un alt membru al Partidului Comunist al Statelor Unite, Manning Johnson, ca fiind “principalul arhitect al infiltraţiei comuniste pe tărâm religios”), au înfiinţat Consiliul Federal al Bisericilor, finanţat, printre alţii, de fundaţia Rockefeller care i-a dat între 1926 si 1929 suma de 137.000 USD şi alţi bani, de atunci încoace. În 1942 platforma acestui consiliu cerea “un guvern francmasonic mondial, control internaţional asupra armatei şi flotei, un sistem monetar universal şi o bancă internaţională controlată democratic.” Atributul “controlată democratic” are aceeasi valoare pe care o are atributul “democratic” în bine-cunoscutul “centralism democratic” al totalitarismului comunist: adică zero. Restul platformei e real. Dar, devenind prea notoriu, Consiliul Federal al Bisericilor şi-a schimbat numele la 29 noiembrie 1950 în Consiliul Naţional al Bisericilor. Acest consiliu a lucrat mână în mână cu Partidul Comunist din Statele Unite ale Americii, dupa cum arată însuşi Gus Hall, secretarul Partidului Comunist din SUA. În 1972, “Biserica Satanei”, cu “marele preot” Anton Lavey din San Francisco, a fost primită în Consiliul Naţional al Bisericilor (RE, pp. 220-222). Biserica Satanei practică satanismul, adică torturează şi ucide victime umane şi animale în adunări rituale, practică magia neagră şi, în general, are scopul de a îndeplini poruncile Satanei pe care această “biserică” îl venerează ca pe un zeu absolut şi adevărat.

La 23 august 1948 a fost înfiinţat Consiliul Mondial al Bisericilor, al cărui secretar general, Philip Potter, a fost descris în 1975 ca fiind “mai radical decât majoritatea marxiştilor”. Acest consiliu mondial n-a mişcat un deget şi n-a cheltuit nici o centimă pentru cei aproximativ cinci milioane de oameni nevinovaţi, majoritatea creştini, întemniţaţi în Rusia sovietică pentru credinţa lor, dar a cheltuit peste cinci milioane de dolari din 1970 până în 1980 pentru a organiza “lupta împotriva rasismului”. Această “luptă” în cea mai mare parte dintre cazuri s-a dus de către bandiţi înarmaţi care asasinează femei şi copii de fermieri, în Africa, (cf. Joseph A.Harris, “Karl Marx or Jesus Christ?”, p. 132, dupa RE, pp.221-222)

În 1993, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că este ilegal să împiedice cultul santeria (un cult adus din Cuba care se bazează pe practici tribale africane de a tortura, mutila şi ucide victime şi a stropi asistenţa cu sângele proaspăt vărsat, în cinstea unor divinităţi voodoo). “Santeria e o religie” a declarat Curtea Supremă. Creştinismul este interzis în şcoli, dar câtă vreme santeria este admisă şi răspândită, poporul american are “libertate religioasă”. Religia e bună când e satanică sau când e folosită pentru asasinarea fermierilor şi a familiilor lor; dar generaţiile viitoare trebuie scutite de acest “opium al popoarelor”. Religia îndeamnă la cinste şi omenie. Francmasonul Claire Chambers scrie: “Ca să fie înrobită, mintea omului trebuie orientată de la a fi spirituală la a fi carnală. Omul trebuie să creadă despre sine că este un animal fără funcţie spirituală. Odată eliberat de obligaţiile lui faţă de Dumnezeu, acesta este mult mai uşor de supus statului mondial francmasonic” (The Siecus Circle, p. 101, dupa RE, p. 362). De aceea s-a eliminat cu străşnicie religia creştină din şcolile publice americane şi s-a înlocuit cu “umanismul”.

În 1933 a fost publicat Manifestul Umanist care afirmă ateismul, comunismul şi evoluţionismul. Unul dintre cei 33 de semnatari ai manifestului a fost John Dewey, “părintele educaţiei progresiste” în America. “Omul n-are Dumnezeu şi n-are suflet” scrie John Dewey. “Adevărul imuabil e mort. Nu există loc pentru legi fixe, naturale, sau pentru adevăruri permanente şi absolute”. Nu există diferenţă între adevăr şi minciună, zice Dewey; adevărul e ce convine (probabil celui mai tare). De asemenea, nu există principii etice: moral e ce face plăcere (probabil tot celui mai tare). Dewey nu s-a ostenit să concilieze principiul moralei cu ceea ce face plăcere în situaţia în care plăcerea unuia este să-l tortureze pe altul, dar cel torturat nu simte plăcere; în schimb, a reconciliat doctrina lui, pe care se bazează sistemul de învăţământ american din ultimii 50 de ani, cu spusele lui Lenin care zice: “Desigur, nici noi nu credem în Dumnezeu. Noi credem numai în morala eternă. Tot ce serveşte distrugerii vechii societăţi e moral… Jos cu religia….Principala noastră sarcină e să cultivăm ateismul. Comunismul aboleşte adevărul etern, aboleşte religia şi morala”. Adică familia şi biserica, căci atât Dewey cât şi Lenin ştiau că nu pot aboli concepte generale abstracte (RE, pp. 377-379).

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.pro.tc/?a=26 şi este publicat la Active Information Media.

Azi, urmând preceptele părintelui şcolarizării americane John Dewey, copiilor li se predă “etica de situaţie”, care explică cum “ceea ce e bine pentru mine poate fi rău pentru tine, şi ceea ce e bine astăzi poate fi rău mâine”. Dupa ce au studiat “etica de situaţie” şi “educaţia sexuală”, un mare număr de fetiţe de la 9 ani în sus devin gravide în şcolile de stat americane înainte de a cunoaşte alfabetul. Pentru ele s-au creat categorii de elevi separate numite “mame nemăritate”, “gravide sub 18 ani”, despre care guvernul adună statistici, iar părinţii (dacă-i au) se plâng degeaba. O altă reuşită a filozofiei umaniste şi a educaţiei progresiste este numărul mare de sinucideri printre elevii de liceu, despre care guvernul, de asemenea, strânge statistici şi părinţii se plâng degeaba.

La 40 de ani după primul Manifest Umanist, a fost publicat cel de-al doilea Manifest Umanist care vorbeşte despre construirea unei “comunităţi mondiale” bazate pe “un sistem de legi mondiale şi o ordine mondială bazată pe un guvern federal supra-naţional”.(The Humanist Manifesto I si II, dupa RE, p. 81).

Aşteptăm să ajungem oi?

Cati dintre voi stiu la ce anume sa se astepte atunci cand sunt opriti de politie pentru depasirea vitezei ??

Multi dintre noi nu stiu ce drepturi au atunci cand sunt opriti de politie sub pretextul depasirii vitezei legale. In cele ce urmeaza veti afla sapte reguli, publicate pe site-ul e-transport.ro, pe care trebuie sa le respectati atunci cand sunteti opriti din acest motiv:

1. In momentul in care politistul va opreste pentru depasirea vitezei, la cererea dvs., el TREBUIE sa aiba asupra lui si sa va prezinte: certificatul de omologare a aparatului radar de catre Biroul Roman de Metrologie Legala, buletinul de verificare metrologica in termen de valabilitate respectiv 12 luni de la data efectuarii verificarii si autorizatia de operator radar pentru cel care va incheie procesul-verbal. Lipsa oricaruia din aceste documente trebuie prevazuta de dvs. la rubrica “alte mentiuni” si este caz de nulitate absoluta a procesului-verbal.

2. Politistii nu au voie sa mearga cu radarul mobil oprit si sa-l porneasca atunci cand dvs. sunteti foarte aproape de el. Aparatul radar, conform normelor metrologice, are o functie de autotestare care se face automat la fiecare pornire a aparatului. Cat timp in partea stanga jos a fotografiei apare litera “T” aparatul radar nu si-a terminat autotestarea si conform normelor masuratorile nu pot reprezenta probe pentru aplicarea legislatiei rutiere (mai apare si o dunga alba care este exact peste ultima cifra din viteza prevazuta pe mijlocul fotografiei). De asemenea, tot conform normelor metrologice, politistii nu au voie sa foloseasca aparatul radar scos de pe suport deoarece nu se respecta unghiul de incidenta si nici nu au voie sa foloseasca un paravan pe care sa-l ridice la apropierea autovehiculului.

3. Aparatul radar de tip stationar nu poate fi amplasat in apropierea unei surse puternice de radiatii electromagnetice, adica un stalp de radio, televiziune, telefonie mobila sau, cel mai des, o instalatie electrica de inalta tensiune. Normele pentru proiectarea si amplasarea unei locuinte prevad pentru evitarea poluarii electromagnetice amplasarea locuintei la cel putin 200m de o retea electrica de inalta tensiune. Deci, aparatul radar trebuie sa fie cel putin la 200 m de instalatia electrica de inalta tensiune, in afara campului electromagnetic. Aparatul radar stationar are lungimea fasciculului de 400-500m. Daca acest fascicul este indreptat spre instalatia electrica de inalta tensiune in timpul masurarii ceea ce se poate determina foarte usor din fotografie, atunci distanta la care trebuie sa fie amplasat aparatul radar stationar creste pana la 400-500m functie de unghi.

4. Daca in fotografiile depuse in instanta drept probe de catre Politie apar mai multe autovehicule simultan, verificati in toate fotografiile distanta dintre dvs. si celelalte autovehicule. Daca aceasta variaza de la prima fotografie la a doua, atunci nu dvs. aveati neaparat viteza cea mare din toate si este clar ca se incalca normele metrologice care prevad ca masuratorile nu pot constitui probe daca circula simultan mai multe autovehicule si nu se poate determina CLAR autovehiculul vizat.

5. Ordonanta 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor prevede ca agentul care constata contraventia se numeste agent constatator. Agentul constatator este si cel care aplica sanctiunea, altfel procesul-verbal este lovit de nulitate absoluta. Deci, daca un agent constata contraventia, dar procesu-verbal este intocmit de un alt agent (situatia in care se transmite viteza prin statie), procesul-verbal este nul, nu are nici o valoare si in urma contestatiei dvs. instanta il va anula, va anula si amenda si punctele.

6. Ordonanta 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor prevede ca agentul constatator are obligatia sa aduca la cunostinta contravenientului ca are dreptul de a avea sau nu obiectiuni pe care sa le inscrie la rubrica “alte mentiuni” sub sanctiunea nulitatii procesului-verbal. Deci, daca la rubrica “alte mentiuni” nu este completat nimic, atunci procesul-verbal este nul de drept si instanta il va anula si va anula si amenda si punctele.

7. Camerele digitale amplasate pe drumuri nu sunt omologate de Biroul Roman de Metrologie Legala (BRML) si nu pot fi folosite pentru determinarea vitezei legale, ci doar pentru probarea unei depasiri neregulamentare, trecerea pe rosu la semafor si altele de acest gen. Sistemul omologat de BRML este principiul buclei inductive: in asfalt sunt amplasati doi senzori electromagnetici la o distanta de 5 metri unul de celalalt. La trecerea prin dreptul primului senzor acesta imprima autovehiculului o amprenta magnetica unica. La trecerea prin dreptul celui de-al doilea senzor acesta calculeaza viteza si daca este mai mare decat cea legala, trimite comanda catre camera digitala care face fotografia din spate. Camerele care sunt prevazute cu bucla inductiva sunt doar 6 din cele 49 amplasate pana in prezent si ele se afla pe DN1 la: Balotesti, Ciolpani, Puchenii Mari, Barcanesti, Comarnic, Sinaia. Camerele digitale din orase niciuna nu are bucla inductiva. Se observa foarte usor care camere au si bucle inductive prin faptul ca, pe fiecare sens, in dreptul camerelor respective lipite de asfalt, in exteriorul asfaltului, sunt doua portiuni de beton de circa 30cm/15cm, la circa 5m una de cealalta, in care sunt incastrati senzorii.

Acestea fiind spuse, va invitam sa conduceti prudent si sa respectati viteza legala!

despre protectia oferita de euro acum…

acum, cand pe piete internationale este un uragan financiar dezlantuit, va invit sa cititi, in franceza, un articol despre “scutul euro”, publicat de catre un jurnalist ale carui articole le citesc cu interes. ce spune el ??? pai… spune cam asa:

” La réussite de l’Euro est incontestable. Mais comme le souligne bien votre note, c’est un bouclier. C’est notre nouvelle Ligne Maginot. Ca ne suffit pas…. ” va invit sa cititi continuarea printr-un click AICI

Adevarata democratie elvetiana

sursa: Cronica Romana, 29.09.2008

“Adeseori, aflandu-ma in tara, ii aud pe unii dintre politicienii nostri exprimandu-si admiratia fata de democratia elvetiana, pe care ar dori sa o foloseasca, si ei, in relatiile cu poporul.
Intr-adevar, sistemul de guvernare de-aici, din tara cantoanelor, frizeaza uneori chiar utopia, atunci cand este vorba de respectarea democratiei. De la problemele cele mai importante, ca de pilda aderarea la ONU sau la Uniunea Europeana, pana la problemele cele mai marunte si mai lipsite de importanta la prima vedere, precum construirea unui stadion sau reducerea vitezei in unele localitati, la diferite nivele, poporul este consultat, fie prin referendumuri, fie prin votatii speciale. Chiar atunci and guvernantii din Consiliul Federal, adica ministrii, care sunt alesi de Parlament din patru-n patru ani, iau de comun acord o anumita hotarare, daca in randurile populatiei exista unele retineri, manifestate prin proteste, initiative si contraproiecte, nu se legifereaza nimic pana ce poporul nu-si exprima acordul, in majoritate.
Marturisesc, ca, la inceput, eram putin cam agasat de aceste scrutine permanente, dar cum aici marea majoritate a populatiei voteaza prin posta si, in ultima vreme, chiar si prin internet, m-am obisnuit si consider sistemul absolut remarcabil.
E adevarat ca sunt unele tari care il ridiculi-zeaza, socotindu-l mult prea lent, dar cele mai multe ar dori sa il ia ca model.
Din pacate, insa, aceste metode ultrademocratice nu se pot aplica peste tot. Ele tin de o anumita mentalitate, de numarul locuitorilor, dar mai ales de configuratia unui stat federal, alcatuit din trei mari regiuni, cu culturi oarecum diferite si unde se vorbesc trei limbi oficiale: germana, franceza si italiana (in ultima vreme si romansa, limba helveta de origine, dar aceasta nu e obligatorie).
Asadar, cum in astfel de situatii parerile sunt foarte diverse, este deosebit de important sa se tina seama de opiniile majoritatii.
Imi este greu sa-mi imaginez ca Romania va putea sa ajunga prea curand la un sistem de guvernare atat de democratic, ca cel elvetian, desi ii doresc din inima acest lucru.
Dar, romanul, dupa parerea mea, nu este pregatit inca pentru o astfel de democratie, as zice “fara limite”… Ca sa fiu si mai bine inteles, va voi da un mic exemplu, la intamplare.
Intr-un cartier al Genevei, cu statut de comuna orecum independenta (ca si multe altele care fac parte din canton dar au administratii total separate), exista o piata centrala, in care se afla un mare numar de platani.
Plantati aici inca din 1808, acesti platanus acerifolia incepusera sa se deterioreze, imba-tranisera si suscitau dezolarea autoritatilor locale.
De aceea, Consiliul Municipal a hotarat sa ii taie si sa planteze platani tineri.
Ei bine, la aflarea unei astfel de decizii, mai multi locuitori ai comunei au sarit ca arsi, opunandu-se vehement ca batranii platani, de doua sute de ani, sa dispara din peisajul comunei lor. Mai ales ca ei aratau destul de bine, cum se spune, pe dinafara.
Au fost necesare nu stiu cate votatii, care s-au opus disparitiei platanilor si nenumarate explicatii ale consilierilor locali si ale speciastilor, ba s-au pus panouri si schele in jurul lor, pentru ca oamenii sa se poata urca si sa-i observe indeaproape si sa-si dea seama ca bietii copacii nu mai pot fi salvati.
Si, abia dupa toata aceasta intreaga tevatura “democratica”, platanii au fost taiati.
Sau, un alt exemplu. Consiliul Municipal genevez a hotarat, cu mai multa vreme in urma, ca cersetoria sa nu fie interzisa in oras, asa cum cerusera mai multi deputati satui sa vada toate strazile invadate de tigani, in mare majoritate romani, cu mana intinsa la pomana.
Si-atunci, s-a cerut parerea populatiei, care a zis “nu” cersetoriei. Asa ca s-a votat o lege de interzicere a acesteia, in oras.
Numai ca, desi politia incearca sa puna in aplicare legea respectiva, Geneva e inca plina de cersetori….
S-auzim de bine! “

Scandalurile politico-sexuale au zguduit România

Implicarea în „sex-gate-uri” i-au costat pe Emil Constantinescu şi Ana Birchall pierderea credibilităţii.

sursa: Evenimentul Zilei, 28.09.2008

Filmuleţul porno postat pe internet de un jurnalist-blogger în care s-a speculat că apare făcând sex oral Ana Birchall (posibila soluţie a PSD pentru fotoliul de ministru al educaţiei) aduce din nou în discuţie relaţia dintre sex şi politică.

Birchall a negat, pe blogul personal, că ar fi femeia surprinsă în ipostaze XXX, însă în partid s-a luat în discuţie sancţionarea ei. Mai mult, zvonul unui şantaj căruia i-ar putea cădea victimă bărbatul din filmuleţ, a cărui imagine n-a fost făcută publică, a făcut deliciul iubitorilor de cancanuri politice. Rezultatul: consiliera lui Mircea Geonă a decis, în şedinţa de vineri a Comitetului Executiv PSD, să se retragă din cursa pentru un post de deputat.

Lista Laurei

Laura Andreşan s-a lăudat cu o carieră de amantă „la vârf“, fără prejudecăţi de orientare ideologică. Ea s-a fălit că le-a făcut mici favoruri sexuale pesedistului Ioan Rus şi pedistului Liviu Negoiţă (acuzaţii respinse categoric). Un altul de pe „lista Laurei“, social-democratul Dan Matei Aghaton, fost ministru al turismului, a fost şi el în centrul unor vâltori amoroase. În campania din 2004, el s-ar fi lăsat sedus de farmecele unei blonde voluptuoase, cântăreaţa Silvia, pe atunci la trupa Etno, care aborda motive muzicale poporaniste.

Ministrul Sălcudeanu şi „noaptea confuză“

Pe 4 octombrie 1993, scriitorul Petre Sălcudeanu, ministrul culturii, a fost implicat într-un enorm scandal. După ce a participat la o agapă unde a consumat câteva pahare în plus, Sălcudeanu a decis să înnopteze în cabinetul său de la minister. Desfăcut la prohab, membrul guvernului a chemat-o în biroul său pe Luminiţ a Răuţ, ofiţer de serviciu în noaptea de pomină. Văzându-l într-o stare „confuză“, doamna Răuţ s-a speriat şi şi-a sunat soţul, acesta a alertat presa, iar imaginile cu ministrul desfăcut la şliţ au umplut paginile ziarelor. Sălcudeanu şi-a dat demisia.

La momentul respectiv, senatorul Sergiu Nicolaescu acuza, în „Evenimentul zilei“: „Nu cred că domnul ministru a încercat să violeze ofiţerul de serviciu. Domnia Sa a încercat doar un gest de intimitate, nici acesta nu ar fi fost exagerat, dacă nu ar fi fost dublat de starea de alcoolemie în care se afla. Starea de chiloţi poate fi crezută, dar nu poate fi dovedită. (…) Fără a-l acuza de agresiuni sau violuri, omul acesta nu mai poate fi ministrul culturii“.

’99: FALSUL ANTI-CONSTANTINESCU

Rona, Emil şi Vadim

La începutul lunii ianuarie 1999, senatorul Vadim Tudor a lansat un megascandal sexual, după model american, avându-l în prim-plan pe preşedintele Emil Constantinescu. Vadim a susţinut că a intrat în posesia jurnalului intim al actriţei Rona Hartner care demonstra, prin acurateţea detaliilor, faptul că aceasta ar fi fost amanta lui Constantinescu. Evident, presa vremii a explodat. „Fata asta e drăguţă, chiar tentantă“, avea să exclame senatorul PDSR Doru Ioan Tărăcilă, în vreme ce Viorel Lis, primarul general al Capitalei, consemnat şi el ca posibil „pion“ pe tabla amoroasă a Ronei Hartner, era categoric: „Dacă aia e femeie cu care să mă culc, înseamnă că sunt nebun“. Momentul culminant era însă atins în talk-show-ul lui Marius Tucă difuzat pe 11 ianuarie 1999, când senatorul-acuzator şi actriţa-învinuită s-au întâlnit faţă în faţă. 45 de minute de contre verbale pe teme mergând de la contactul sexual oral până la bolile venerice au întregit tabloul unui scandal ce avea să se dovedească doar o născocire mediatică menită să dea lovitura finală unui preşedinte oricum aflat într-o accelerată pierdere de imagine şi credibilitate. La scurt timp după eveniment, Emil Constantinescu a dispărut de pe scena politică românească, în vreme ce preşedintele PRM a obţinut un scor fabulos la alegerile prezidenţiale din 2000.

reclama

Fiecare cadere ma face mai puternica ! Fiecare tradare ma face mai tare ! Fiecare barfa ma face mai importanta.

Multumesc persoanelor care ma barfesc si imi fac reclama gratis !

INTRE FLIRT SI INFIDELITATE . . .

Am citit de curand un articol scris de 2 psihologi (nu stiu cat de renumiti) intitulat “Intre flirt si infidelitate”, articol pe care vi-l redau mai jos din curiozitatea de a sti ce parere au si cei… fara studii de psihologie, dar cu ceva anishori in spate…

“Intre flirt si infidelitate

Flirtul poate fi o joaca, insa poate fi inteles si ca un act de infidelitate. Cand ar trebui sa ne oprim si care este punctul de la care nu mai exista dubii ca am inselat?
Flirtul devine inselat de la primul semnal trimis de persoana care se afla intr-o relatie stabila. Chiar daca cealalta persoana nu raspunde, faptul ca acest semnal a fost trimis reprezinta o dovada a faptului ca intentia de a insela exista.
Se insala angajamentul fata de partener, prin cautarea altor lucruri decat cele pe care relatia ta ti le ofera.
Atunci cand vine vorba de flirt, intimitatea mentala sau emotionala este mult mai periculoasa pentru siguranta relatiei de baza decat intimitatea fizica.
Jocurile mintii sunt intotdeauna mai periculoase, dar noi tindem sa consideram ca infidelitatea inseamna un act fizic. De fapt, infidelitatea este mai grava atunci cand exista o implicare din punct de vedere emotional.
Alti psihologi spun ca flirtul reprezinta o decizie constienta pe care oamenii o pot controla, dar pe care multi decid sa o ia in ciuda consecintelor care, de cele mai multe ori, sunt negative.
Oamenii pot gandi flirtul ca pe o parte a personalitatii lor, fiind pana la urma vorba de a transmite niste vibratii celor din jur. Cu alte cuvinte, flirtul devine inselat atunci cand faci ceva cu care partenerul tau nu ar fi de acord si ai trecut limita dintre joaca si dorinta.
O alta parere este ca un act poate fi considerat ca inselare atunci cand trece granita spre excitare fizica. Psihologia ta incepe sa se schimbe, ritmul inimii si pulsul iti cresc, iar palmele iti transpira.
Parerea ca un act emotional este mult mai periculos decat unul fizic pare sa fie o tema cu care toti specialistii sunt de acord.
Cu alte cuvinte, flirtul este cu siguranta un inceput al infidelitatii. Pentru a putea spune ca cineva a inselat, insa, e nevoie ca el sa fi facut ceva pe care partenerul sau sa il considere ca fiind interzis sau neacceptabil.”

despre nightwish…. despre vocea incredibila a tarjiei si despre muzica dementiala a lui toumas

dincolo de despartirea lor si dincolo de cuvintele ce au existat vreodata intre ei… ramane eternul suprem pe care il simti ascultand… ramane pasiunea de a compune si dragostea de a canta. dincolo de ceea ce au realizat departe unul de altul…… ramane simtirea dincolo de omenesc si dorinta de a atinge doar pentru o clipa eternitatea ce coboara din notele bine ticluite si vocea nascuta parca pentru aceste note. cu mana pe inima spun ca ma doare atunci cand ascult separat separat creatia si vocea. ma doare cand “ever dream” suna atat de fals si ma doare cand “I walk alone” suna atat de singur…

mi-e dor de ei asa cum erau demult…

pana atunci insa…

Scrisoare catre un necunoscut…

Scrisoare catre un necunoscut

” Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.
Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.
Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.
Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.
E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.
Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste „consideraţii” generale.
O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.
N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.
Tu n-ai nici o vină.
N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!
Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fostde-ajuns una!
Tu n-ai nici o vină.
Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?
Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.
M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi. “

Ileana Vulpescu-”Candidati la fericire“