Criza gazelor si dilema iraniana

sursa: Cronica Romana,15.01.2009

“Fara Iran, Nabucco nu se poate face
articol de Corneliu VLAD

Criza gazelor readuce in actualitate acuta proiectul magistralei de gaze Nabucco, un proiect pe cat de tentant, pe atat de greu de demarat in conditiile relatiilor tensionate dintre Iran si Occident. Caci fara Iran, ne declarau oficiali de la Teheran, Nabucco nu are sanse de a deveni conducta functionala, nedispunand de cantitatea necesara de gaz care sa treaca prin ea. Clar, nu? Atunci, de ce nu actioneaza europenii pe aceasta varianta pentru a iesi din impas?
Pentru Uniunea Europeana, Iranul este ceva asemanator biblicului fruct oprit (sa nu uitam, de altfel, ca Paradis e un cuvant imprumutat de limbile europene din vechea persana). Iranul de dupa Revolutia Islamica, cu toate cate i se pun in seama de un adevarat cor antic din presa occidentala, le apare si birocratiilor de la Bruxelles ca o adevarata gradina edenica, fascineaza prin stravechea lui istorie, prin revelatiile sale arheologice parca inepuizabile, prin potentialul sau turistic, dar mai ales este ravnit pentru imensele lui resurse energetice de care Europa (si nu numai) are – si va avea – mare nevoie intr-un moment tot mai presant, dar resurse de care, cel putin pentru moment, nu se poate apropia. Taramul iranian ramane inaccesibil, in mare parte, pentru noi, cei din Uniunea Europeana, pentru ca, aliati cu Statele Unite in NATO, nu se cuvine sa ne incalcam loialitatea fata de marele aliat si sa tratam cu un stat care pentru Washington reprezinta unul dintre centrele mondiale de putere care sfideaza atat de fatis, atat de necomplexat, interesele americane.
De aceea, pana cand Washingtonul si Teheranul nu-si vor relua dialogul deschis, oficial, Europa Unita nu poate, nici ea, intinde mana Iranului. Cu atat mai mult cu cat UE nu are o “mana diplomatica” (este celebra in acest sens, butada lui Henry Kissinger care, vrand sa vorbeasca de peste Atlantic, cu Europa, realiza ca Europa nu are, de fapt, un numar de telefon al ei). Uniunea Europeana, cu toate stradaniile sale, nu are, dupa o existenta de peste 60 de ani, o politica externa comuna si e greu de spus daca si cand ar putea-o avea. Iar pe fondul foamei crescande de energie, care este un fenomen mondial, nu numai continental, europenii ambitioneaza, cel putin in mod declarativ, sa-si elaboreze si o politica energetica comuna, in care Iranului ar urma sa-i revina un rol privilegiat, de prima marime.
Toate aceste si altele – reticente si autoreprimari, frane si ezitari – nu-i impiedica pe demnitarii si functionarii de la Bruxelles sa viseze la o colaborare nestingherita cu Iranul, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, dar care va veni, cu siguranta. Pina atunci, tot felul de socoteli, aprecieri, analize, scenarii. De preferinta, insa, nu in formule oficiale, nu prin documente ce poarta sigla Uniunii, ci asa, informal, la nivelul unor specialisti independenti, al unor “grupuri ale inteleptilor”, ad-hoc intrunite, care se straduiesc sa prefigureze paradigma cooperarii europeano-iraniene de maine.
In iunie 2007, o asemenea echipa a produs un studiu intitulat “Mize geopolitice ale Uniunii Europene in ce priveste Iranul”. Autorii documentului, asezat sub auspiciile Fundatiei Mediteraneene de Studii Strategice, sunt cateva personalitati care s-au retras din politica activa-generali si amirali in retragere, fosti sefi de servicii secrete, fosti ministri etc., din diverse tari ale continentului. Intr-un text de vreo 20 de pagini, ei infatiseaza o panorama a relatiilor dintre UE si Iran, cu proiectie spre viitor.
Miza iraniana a Europei Unite este definita, in viziunea lor, prin urmatoarele “amenintari sau oportunitati”:
- “o anumita dependenta energetica”, delicat spus – a Uniunii Europene fata de Orientul Mijlociu, in speta de Iran (40 la suta astazi, 70 la suta maine);
- problema mentinerii pacii pe teritoriul european, care are frontiere comune cu vecinii directi ai Iranului (Turcia);
- problema amenintarii teroriste;
- controlul fluxurilor de imigrare si a traficului de tot felul;
- mentinerea rangului de mare putere in aceasta zona de influenta intre Statele Unite, Rusia si noii uriasi asiatici;
- exportarea valorilor europene (laicitate, respectul etniilor si culturilor minoritare, regim politic democratic, drepturile omului.
Inainte de a dezvolta fiecare dintre aceste puncte, se impun doua comentarii:
1. interesul evident fata de Iran, si din punct de vedere economic (dat fiind potentialul sau energetic), si din punct de vedere geopolitic (Europa Unita trebuind sa se afirme si in aceasta zona ca mare putere, in planul mentinerii pacii si al securitatii, dar si prin raspandirea, in zona, a valorilor europene); 2. o abordare diferita sau neconforma cu pozitia oficiala a Iranului a unor probleme care sunt amenintarea terorista, laicitatea, democratia, drepturile omului.
Si acum, cateva cuvinte, despre cele sase crize…
Miza energetica este cel mai acut resimtita. Intrucat zacamintele de petrol si gaze naturale din Marea Nordului sunt aproape epuizate, Uniunea Europeana devine “foarte dependenta” de state neeuropene pentru aprovizionarea sa in viitor. Acum, 45 la suta din importurile de petrol ale UE provin din Orientul Mijlociu, iar pana in 2030 totalul importurilor vor reprezenta 90 la suta din consumul de petrol al Uniunii. In ce priveste gazele naturale,
40 la suta din importuri provin din Rusia,
30 la suta din Algeria si 25 la suta din Norvegia. Pana in 2030, peste 60 la suta din importurile de gaze naturale ale Uniunii ar urma ca provina din Rusia.
Intr-o asemenea situatie, livrarile iraniene sunt vitale. Dar autorii studiului evita aceasta evidenta si incep sa teoretizeze. Aspectele geostrategice ale politicii energetice externe a Europei tin de politica externa a fiecare stat membru, de suveranitatea nationala, dar, in acelasi timp, relatiile comerciale cu tarile neeuropene sunt competenta exclusiva a UE. Ce-ar trebui sa faca, deci, tarile membre ale UE? Sa coopereze sau nu cu Iranul in domeniul energetic? Studiul nu numai ca nu incearca un raspuns, dar nici macar nu formuleaza intrebarea. Face, in schimb, altceva: vorbeste de posibila “instabilitate”, pe care Iranul ar putea-o “exporta” in tari vecine lui, tari din care state ale UE se aprovizioneaza cu petrol. Cu alte cuvinte, pe plan energetic, afirma expertii, Iranul i-ar “interesa” pe europeni doar in masura in care Teheranul le-ar putea crea dificultati in relatiile lor cu alti furnizori din zona. Ciudata optica!
Si totusi, e greu de renuntat asa usor la optiunea iraniana. Care e adusa in discutie cu precautie, si cat mai “corect politic”. O politica energetica comuna, scrie studiul, ar putea viza “o stabilizare a Iranului prin dezvoltarea de schimburi comerciale si de investitii diversificindu-se sursele de aprovizionare energetica a Europei si potentarea accesului ei la vastele resurse iraniene in materie”. In privinta gazelor naturale, de pilda, “Iranul poate oferi Uniunii Europene o alternativa la puternica dependenta de Gazprom”. In sectiunea a doua, “Propuneri”, studiul schiteaza un scenariu de cooperare energetica pe “axa strategica UE-Turcia-Iran”. Dar “cu conditia expresa a unei cooperari depline si integrale a puterii iraniene pentru rezolvarea problemei nucleare”. Altfel spus, o noua pirueta in jurul propriei cozi: despre orice s-ar discuta, se revine la dosarul nuclear.
Dar mai intervine si alta bizarerie: Uniunea Europeana nu are o politica externa si de aparare comuna, este, prin chiar actele ei constitutive o entitate mai intai “economica”, dar de la ea se cer (inclusiv prin studiul la care facem vorbire) abordari si conditionari politice in relatiile, inclusiv economice, cu o tara din afara Uniunii. In schimb, diversele state membre ale UE, care au si suveranitate nationala, si politica externa proprie, si politica de aparare, lasa deoparte, fara prea multe explicatii, rigorile comunitare in materie de comportament fata de Iran, cand isi dezvolta relatiile economice si comerciale cu aceasta tara. Aici nu mai intra in discutie nuclearul iranian, se aplica alt standard. Cu alte cuvinte, in Europa Unita intalnim un dublu standard in raporturile cu Iranul: intransigenta, conditionari si sanctiuni (prin decizii ale ONU) in plan multilateral, comunitar, dar pragmatism si flexibilitate, prin derogare de la rigorile sus-amintite, in conceperea cooperarii economice bilaterale cu Iranul.
Asa se face ca, in sfera schimburilor comerciale, cei doi protagonisti ai UE, “motorul Uniunii”, Franta si Germania, sunt, dupa Emiratele Arabe Unite, principalii furnizori ai Iranului (China recupereaza, insa, rapid in ultima vreme), iar celelalte tari din UE asigura, si ele, ceva peste 10 la suta din totalul importurilor iraniene. Din state membre ale UE, Iranul importa in principal masini si echipamente industriale, materii prime si produse farmaceutice. In acelasi timp, guvernul iranian cauta sa-si diversifice relatiile economice, investind si in alte sectoare cum sunt productia de automobile, industriale aerospatiale, electronica de varf, petrochimia si tehnologia nucleara. Toate, posibile domenii de cooperare cat se poate de interesante si de profitabile pentru statele din UE. Dar acest lucru, reaminteste din nou studiul, numai “cu conditia, bineinteles, a unei reglementari prealabile a numeroaselor dezacorduri existente intre Iran si comunitatea internationala”.
Cu regret, sunt enumerate alte avantaje economice pe care le-ar putea oferi cooperarea cu Iranul, acesta tara care, pentru Occident, pare sa cantoneze, ca in poezia lui Arghezi, in pozitia de “logodnica de-a pururi, sotie niciodata” (sau nici macar).
Sa vedem, asadar, ce “puncte forte”, ademenitoare, mai are aceasta tara pentru Europa:

“ Iranul este un actor energetic de prim rang, la ora actuala si in viitor.
n Sectorul nonpetrolier se dezvolta, beneficiind de reforme structurale intreprinse in ultimii ani.
n Autoritatile au dovedit, in momentul crizelor financiare din 1992 si 1998, capacitatea lor de a restabili rapid echilibrul costurilor externe.
n Indatorarea tarii este slaba ”

Tabloul nu este, totusi, in intregime roz si, pana la urma, redevine dintr-un posibil teren de cooperare concreta, aceeasi proiectie imaginara aflata sub semnul implacabil al lui “daca”, pentru ca:

“Desi diversificata, economia iraniana ramane dependenta de veniturile petroliere.
n Cadrul legislativ si politic nu favorizeaza parteneriate cu companii straine sau investitii directe straine.
n Relatiile cu Statele Unite, care considera aceasta tara ca facand parte din , franeaza investitiile.
n Nerespectarea legilor privind proprietatea intelectuala si drepturile de copiere sunt frana in calea investitorilor straini.
n Dezacordurile dintre Iran si comunitatea internationala privitoare la programul sau nuclear constituie un factor major de incertitudine”.
n Laitmotivul, atat de discutat si atat de discutabil, al nuclearului Iranian, invocat cu obstinatie la capatul fiecararei piste de cooperare in perspectiva suna, pana la obsesie, ca un pagubos (inainte de a deveni riscant) mai mult decat ecou al celebrului indemn antic “Delenda Carthago” al lui Cato cel Batran. Un asemenea indemn nu i s-ar potrivi insa de fel Uniunii Europene care, si asa, trece “cam neobservata” prin zona Orientului Mijlociu, incorsetata de “activismul american” si “lupta Rusiei pentru a-si securiza exporturile resurselor sale energetice”. Autorii studiului recunosc, cu onestitate, ca UE are deja propriile probleme cu adancirea si extinderea sa, nu se numara printre marii competitori pentru zonele de influenta din Orientul Mijlociu, iar amenintarile (din partea Iranului, la adresa Europei) sunt “inca slabe sau nule”. Fluxurile de imigranti iranieni in UE sunt nesemnificative si nepreocupante, liderii de la Teheran n-au interes nici sa incurajeze traficul de droguri din regiune, nici sa sprijine actiuni teroriste, iar declaratile “violente” privind lansarea de rachete balistice asupra teritoriului Israelului sunt doar parte a diplomatiei “viguroase” practicata acum in aceasta zona si “nu par inca de temut”.
n In aceasta situatie, apreciaza studiul, “este de prima importanta sa se ajunga la un rezultat in “negocierile pilotate de Uniunea Europeana (in cadrul formulei 5 + 1, unde SUA au lasat unei troice europene grija de a negocia cu Iranul asupra problemelor nucleare si in special asupra celor privind imbogatirea uraniului)”. In acest context, “Uniunea ar avea tot interesul sa ajute Iranul in programul sau civil si sa-i asigure un fel de umbrela de securitate fata de Pakistan (stat vecin detinator de arme nucleare -n.n.), facandu-se in acelasi timp totul pentru ca respectivele acorduri sa fie de cea mai mare fermitate in privinta nuclearului de aparare” al Iranului.
n Daca s-ar ajunge la un acord global cu Iranul asupra nuclearului civil si a securitatii fata de vecinul sau, Pakistanul – continua intr-o nota constructiva studiul – “Uniunea ar putea pozitiona Iranul ca o putere stabilizatoare in multiple conflicte regionale” (indeosebi cele din Afganistan si Irak). In eforturile de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian, Uniunea Europeana ar trebui sa sesizeze “atuul” pe care-l reprezinta “influenta Iranului in regiune, datorita aliantelor sale cu Siria si Hezbollahul”.
In sinteza sa, grupul de experti autori ai studiului situeaza “mizele regionale” ale UE pe doua coordonate: “dependenta energetica a Uniunii Europene fata de Orientul Mijlociu si rolul potential destabilizator al Iranului in aceasta regiune”. In acesta viziune, marcati, desigur, de tensiunea prelungita dintre Occident (in primul rand Statele Unite) si Iran, expertii trag urmatoarele concluzii :
“Pe plan economic, UE ramane principalul partener comunitar al Iranului, atat la exporturi cat si la importuri, chiar daca exporturile Uniunii catre Iran (in principal in domeniile masini-unelte, echipament de transport si chimie) nu reprezinta decat 1,2 la suta din totalul exporturilor Uniunii Europene. Cea mai mare parte a importurilor europene provenind din Iran privesc energia, cu o valoare totala de 6 miliarde de euro in 2004.
Miza pentru UE este aici dubla si ea vizeaza o stabilizare a Iranului prin dezvoltarea de schimburi comerciale si investitii, diversificandu-se in acelasi timp sursele de aprovizionare energetica a Europei si potentand accesul sau la vastele resurse iraniene in materie.
Pe de alta parte, problema nuclearului pune cu acuitate acelasi tip de mize, dar care devin mai complexe din cauza aspectelor militare si a riscurilor proliferarii. Cum sa dezvolti un al Uniunii Europene fata de Iran, foarte ferm in ce priveste posibilele utilizari militare, dar deschis si flexibil catre o veritabila cooperare pentru dezvoltarea programului nuclear civil al autoritatilor iraniene?”
Intrebarea ramine deschisa si ea tine de marea politica, in care, alaturi de Iran, sunt implicati actori cu o pondere si mai mare ca Statele Unite, Rusia, mai nou China. Cum isi pot concepe si derula statele membre ale UE relatiile cu Iranul, studiul, desi document neoficial, nici macar nu sugereaza, doar puncteaza ambiguitatile si neconcordantele dintre politica UE si politicile nationale ale statelor membre. Mai temerare, statele puternice din Uniune dezvolta relatii mai ample cu Iranul, fara a-si face prea multe complexe. Celelalte state membre, intre care si Romania, se resemneaza deocamdata intr-o pozitie de expectativa prudenta, sperand intr-o reglementare globala a conflictului Iran-Occident.
Interlocutorii nostri oficiali de la Teheran s-au aratat oarecum nedumeriti, ba chiar pareau cumva amuzati de ezitarile, ipocrizia si incoerenta reactiilor oficialilor de la Bucuresti in modul de abordare a dialogului inca mult sub potentialul lor – se exprima, diplomatic, ministrul adjunct de Externe insarcinat cu probleme europene, care punea punctul pe I cand ne declara ca, fara Iran, proiectul Nabucco nu se poate face.”