capacitatea de a uita…

avem capacitatea de a uita, de a ne adapta la saracie si mizerie, la propria anulare. uitam zilele bune, momentele de fericire si optimism si ingropam  ce e mai frumos si bun in noi,  ne sinucidem propria fiinta cu mult timp inainte de a trece pe celalalt taram.  cum mai arata acum o zi frumoasa ?! o zi in care nu iti aluneca pe obraz decat o lacrima…

si nu stiu de ce imi vine acum in minte un fragment din “Cenusa din ornic” a lui dumitru popescu:  ” Obiectul foamei eram eu. Una din suferinţele omului este aceea de a rămâne izvor inutil, nebăut, de a se risipi şi pierde, de a nu fi asimilat. Există suferinţa de a nu produce altcuiva bucuria preaplinului tău. Cum e posibil sa auzi mesajul unei suferinte, unui zbucium si buzele sa-ti rosteasca negatii indarjite sau sa minimalizeze? Sa deslusesti un plans si sa-l infirmi? “

scriindu-l insa, mi-am amintit si de blaga, care, atat de simplu spunea ca suferintele noastre isi pun amprenta pe bucuriile noastre, dar nu si  invers, de aici si melancolia intregii noastre vieti…