mi-am aprins o ţigară

de gena gurau

“în condiţiile în care nu fumez momentul devine măreţ în nimicnicia gestului.
îmi frământ mâinile, chit că mi le-am ocupat pentru câteva mici eternităţi fumînd ţigara tocmai aprinsă.
îmi place scrumul, îmi place fumul, îmi place că tu care te nimereşti să citeşti asta îţi cauţi deja, febril sau calm, cu ochii rămaşi agăţaţi aiurea pe monitor
pachetul
bricheta.
previzibil.

uite! poftim, îţi ofer eu un foc, un suflu, un fum sau chiar ţigara pe jumătate arsă.
de pomană.
arsă aşişderea.
nici măcar nu o fac subtil – am fost acuzată că intrig prin asta sau par doar fiţoasă

norocul meu că leapşa pe orgolii şi pitite nu este jocul meu preferat.
îl urmăresc doar de pe margine, când şi când, în pauzele de şotron.
sau de dans.

cred că, până acum, de-aia nu am fumat; am fost absorbită de acorduri, prinsă în armonii sau disonanţe, partituri ţesute pe-o margine de pian sau sparte precum o pânză de păianjen ingrat

dacă vrei, ia loc, toarnă-ţi un pic de vin şi ţine-mi preţ de-un timp ţigara.
cât să evadez un pic pentru gura mea de oxigen.
noaptea mocirla nu se vede.

previzibil, vei zice.
ştiu.”