Gorbaciov: Am evitat un al treilea razboi mondial, neintervenind prin forta impotriva schimbarilor din blocul estic

un articol foarte interesant, pe care il redau din acest motiv,  am citit in Romania Libera din 12.10.2009:

” Ultimul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, are versiunea sa personala asupra evenimentelor care au dus la caderea Zidului Berlinului si disparitia blocului comunist. Intr-un interviu acordat in exclusivitate cotidianului francez Le Figaro, consultat de Agerpres, el isi spune parerea si despre Obama, Medvedev si Putin.

Raspunzand la intrebarea daca, atunci cand era la conducerea URSS, acum 20 de ani, a prevazut schimbarile ce urmau sa se produca sau ele au fost o surpriza, Gorbaciov a spus ca ar fi fost greu sa-l surprinda, pentru ca evenimentele au fost rezultatul unui proces. “Cand am ajuns la putere, una din conceptiile mele de baza era sa consider ca Europa este casa noastra comuna. Am propus de altfel, in cursul unei vizite in Franta, sa construim aceasta casa comuna. Si problema germana facea parte din aceasta viziune. Unificarea Germaniei a fost posibila pentru ca inainte s-au petrecut mari schimbari in URSS, in Europa Centrala si de Est, in relatiile cu tarile occidentale si mai ales cu Statele Unite, cu care eram atunci in raporturi proaste. Ansamblul acestor schimbari a facut posibila reunificarea”, afirma Gorbaciov.

Continuand sa evoce momentele care au precedat marile schimbari din 1989, fostul presedinte al URSS afirma: “In timpul unei vizite pe care am facut-o in 1989 in Republica Democrata Germana, cu ocazia celei de-a 40-a aniversari a tarii, am asistat la marea demonstratie la care erau reprezentate cele 28 de regiuni ale tarii. Tinerii strigau lozinci care aratau ca tara era in efervescenta si care anuntau schimbarile… Premierul polonez, Mieczyslaw Rakowski, s-a apropiat de mine si m-a intrebat daca inteleg germana. Am raspuns: suficient ca sa-mi dau seama ce scrie pe pancarte si ce se striga. Mi-a spus: este sfarsitul. Am spus da.”

Gorbaciov adauga ca, in acelasi an, 1989, in timpul unei vizite in Republica Federala Germana, dupa o convorbire cu Helmut Kohl, o ziarista l-a intrebat daca a vorbit si despre chestiunea germana. “Am raspuns ca da. Am declarat ca impartirea Germaniei era o mostenire a istoriei, a celui de-al doilea razboi mondial si ca istoria va decide ce va urma. Ziaristii m-au intrebat apoi cand va avea loc reunificarea tarii. Am raspuns ca aceasta va avea loc probabil in secolul al XXI-lea. Asta a fost pozitia mea cu cateva luni inainte de caderea Zidului”. Au urmat apoi schimbarile din URSS, Europa Centrala si de Est, Revolutia de Catifea, noile relatii cu Statele Unite, dezarmarea. Toate acestea au dus la o spirala a evenimentelor, potrivit lui Gorbaciov.

Intrebat de publicatia franceza daca a fost tentat sa opreasca prin forta miscarile din tarile estice, ultimul presedinte sovietic a spus ca, la moartea predecesorului sau, Konstantin Cernenko, in 1985, cand s-au adunat la funeralii sefii statelor din Tratatul de la Varsovia, el le-a spus ca URSS isi va respecta obligatiile, dar ca fiecare raspunde de politica tarii sale. “Le-am promis in 1985 ca nu vom interveni – si n-am intervenit niciodata. Daca am fi facut-o, astazi n-as fi fost probabil aici, cu dvs.”, a spus Gorbaciov.

Solicitat sa raspunda ce s-ar fi putut intampla in caz contrar, el a raspuns: “Am fi putut avea al treilea razboi mondial. Europa era plina atunci de arme nucleare. Existau aproape doua milioane de militari de-o parte si de alta a Cortinei de Fier. Imaginati-va ce s-ar fi putut intampla daca foloseam forta”.

Vorbind despre viziunea sa asupra viitorului Uninii Sovietice, Gorbaciov a spus ca aceasta viziune l-a facut sa inceapa schimbari democratice, sa deschida tara, sa reformeze Uniunea si economia, sa redea cetatenilor libertatea de circulatie, sa introduca libertatea de expresie si religioasa. A crezut ca va putea mentine astfel Uniunea Sovietica, adauga el in interviu, continuand: “Adversarii perestroikai n-au putut sa impiedice legal reforma si au organizat o lovitura de stat in 1991. Am subestimat pericolul si n-am actionat ferm pentru a o impiedica. Credeam ca suntem pe calea cea buna. Pregatisem un program pentru relansarea situatiei economice a URSS, sustinut de toate republicile, chiar si de catre cele baltice. Doream sa organizam un Congres in noiembrie pentru reformarea partidului. Credeam ca oricine ar fi organizat o lovitura de stat in acele conditii era iresponsabil. Au facut-o, din pacate, si unii dintre autorii loviturii de stat erau din anturajul meu.”

Referindu-se la actuala conducere a Rusiei, la tandemul Medvedev-Putin, Gorbaciov este de parere ca primul mandat al lui Vladimir Putin a fost mai degraba pozitiv, pentru ca a pus capat procesului de dezintegrare a Rusiei, a stabilizat situatia. Dar ultimul presedinte al URSS crede ca principala problema este ca nu s-a vazut un efort de modernizare, in contextul in care conditiile erau favorabile datorita cresterii pretului petrolului. El se intreaba cum au fost folosite milioanele de petrodolari, fiind de parere ca banii au fost risipiti fara a fi investiti in modernizarea tarii. “Pe de-o parte, au oprit incendiul, dar, pe de cealalta parte, au facut greseli”, arata Gorbaciov. “Tara are nevoie de un nou sistem, de un nou model de dezvoltare. Pentru a-l construi, trebuie pus capat coruptiei. Ceea ce nu se intampla acum”, a adaugat el.

Gorbaciov, castigatorul premiului Nobel pentru Pace in 1990, a spus ca l-a felicitat pe Barack Obama pentru acelasi premiu castigat in 2009, deoarece se simte apropiat de viziunea despre lume a presedintelui american. “Ii va trebui multa hotarare, autoritate internationala si talent de comunicare pentru a o pune in aplicare. Ii doresc sa reuseasca”, a afirmat Gorbaciov.

Referindu-se in incheiere la activitatea sa in calitate de lider al Crucii Verzi, ONG de protectia mediului, fostul presedinte sovietic considera ca urmatoarea Conferinta internationala asupra mediului, de la Copenhaga, va fi o etapa majora pe calea cea buna. “Problemele mediului ne preseaza: trebuie sa evitam o catastrofa, sa scapam de dezastru. Nu trebuie sa lasam temperatura medie a planetei sa creasca cu mai mult de 2 grade Celsius, dar acest obiectiv va fi greu de atins. Statele trebuie sa ia acum masuri decisive”, precizeaza in finalul interviului Gorbaciov. “

” Marmota chineza invelea pesta pulmonara in staniol “

articolul a fost publicat in Gardianul, 13.08.2009

” Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), la originea epidemiei de pesta pulmonara sta… o marmota. “Potrivit studiului epidemiologic, la originea acestei epidemii este o marmota salbatica, ce a avut contact cu câinele primei persoane decedate”, a explicat OMS într-un comunicat, citat de Mediafax. Pana acum, aceasta forma de pesta a omorat trei persoane, intr-una din prefecturile autonome tibetane.
Prima victima, proprietarul câinelui despre care vorbeste OMS, a fost un cioban, în vârsta de 32 de ani. Socrul si unul dintre vecinii lui au murit ulterior din cauza infestarii cu pesta pulmonara. De asemenea, alte noua persoane, toate prezente la funeraliile ciobanului, s-au imbolnavit si sunt internate, starea uneia dintre ele fiind critica. Pentru ca nu au înregistrat alte cazuri în ultima saptamâna, autoritatile chineze au ridicat carantina pe care o instituisera în orasul Qinghai, care numara 10.000 de locuitori. Pesta pulmonara este forma cea mai virulenta, dar si cea mai rara a acestei boli.

A.L.M. “

Războaiele de la pagina 5

in “revista presei online” de azi ( adicatalea presa de maine, 31.07.2009, citita la ore tarzii in 30.07.2009) am descoperit un articol scris de Dan Arsenie, atat de interesant incat, il redau si eu, specificand si sursa: Evenimentul Zilei, 31.07.2009.

” Multe dintre conflictele de pe Glob prind cel mult o casetă în paginile ziarelor. Evenimente de genul ceremoniei de învestire a liderilor americani iau ochii lumii de la evenimente de o cruzime deosebită. În vreme ce Obama primea, la 20 ianuarie, cârma puterii americane, războiul civil din Sri Lanka continua să facă victime, iar ONU se întreba cum poate ţine în frâu situaţia din Republica Democrată Congo. Aceste adevărate dezastre demostrează cât de periculoasă este ura etnică şi cât de repede se transformă ea în război.

Cel mai sângeros conflict de după Al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război din Congo este cel mai sângeros conflict de după al Doilea Război Mondial. Datele din 2008 arată că, în ultimul deceniu, 5,4 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza războiului, cei mai mulţi din cauza bolilor şi a foametei asociate acestuia.

Oficial, conflictul s-a încheiat în 2003, dar dezastrul continuă să facă victime. La baza războiului din R.D. Congo (fostul Zair) a stat însă un alt conflict, cel din Ruanda. În 100 de zile, aproape un milion de etnici Tutsi şi etnici Hutu moderaţi au fost ucişi de două miliţii Hutu. Comunitatea internaţională a stat cu mâinile în sân, deşi o misiunea de pace sub egida ONU era în zonă.

FILMUL RĂZBOIULUI

Teroarea a fost declanşată de prăbuşirea, în condiţii nelămurite, a unui avion în care se aflau preşedinţii din Ruanda şi Burundi, ambii etnici Hutu.

În timpul acestui conflict, mulţi ruandezi au ales să se refugieze în Congo. În scurt timp, au apărut însă şi aici conflicte etnice. Legendarul dictator Mobutu Sese Seko era înlăturat de la putere în 1997, puterea fiind preluată, cu sprijin ruandez şi ugandez, de Laurent Desire Kabila, cel care avea să schimbe numele ţării în Republica Democratică Congo-Kinshasa.

Când bogăţia devine blestem

Cei care l-au susţinut aveau însă să îl conteste peste numai un an, când izbucneşte ceea ce avea să se dovedească cel mai sângeros război din istoria Africii moderne. Kabila a obţinut sprijin din Angola, Ciad, Namibia, Sudan şi Zimbabwe.

S-a încercat pacea din 1999, dar degeaba. Bogăţia subsolului s-a transformat în blestem pentru africani. Veniturile din extracţia de diamante, cobalt sau aur nu a făcut decât să finaţeze războiul în partea de est a statului, unde acţionau Forţele Democratice pentru Eliberarea Ruandei şi Mişcarea pentru Democraţie.

Asasinat, Kabila a fost succedat de fiul său, ale cărui eforturi de pace s-a concretizat în 2003. Atunci, Joseph Kabila accepta să numească doi vicepreşedinţi din rândurile rivalilor de război. Aceeaşi regiune de est continuă însă să fie instabilă şi astăzi, iar ONU are în zonă cea mai mare misiune de menţinere a păcii, MONUC.

LUPTA PENTRU SRI LANKA

Conflictul din statul asiatic pare să fi luat sfârşit, după 19 ani de conflict şi zeci de mii de morţi. Lupta s-a dat între grupare Tigrii Eliberatori ai Tamilului Eelam (LTTE)- catalogată de Statele Unite, Uniunea Europeană şi India drept o organizaţie teroristă – şi guvernul statului din Asia de Sud.

CONFLICTUL DIN SRI LANKA

În luna ianuarie a acestui an, ofensiva guvernamentală a slăbit gruparea tamilă. În mai, Tigrii au anunţat că renunţă la luptă. În timpul luptelor din ianuarie, a avut loc un episod şocant. Redactorul-şef al singurului ziar independent al ţării, Sunday Leader, era asasinat.

Vocea din mormânt

Lasantha Wickrematunge ştia însă că va fi ucis, lăsând ziarului spre publicare un editorial în care îşi anticipa moartea. “Când voi fi ucis, guvernul va fi cel care a săvârşit crima”, scria acesta, fiind imediat numit de presa lumii “vocea din mormânt”.

“Ştiu că, după moartea mea, vei face toate eforturile pentru a îndemna poliţia să ancheteze cazul. Dar, ca alte anchete pe care le-ai cerut în trecut, nici aceasta nu va avea vreun rezultat. Totuşi, amândoi ştim cine este responsabil de uciderea mea”, scrie jurnalistul, făcând referire la guvernul de Colombo.

Ziarul său a fost singurul care a rămas neutru în timpul conflictului dintre Tigrii Tamili şi armata guvernamentală. “

Criza gazelor si dilema iraniana

sursa: Cronica Romana,15.01.2009

“Fara Iran, Nabucco nu se poate face
articol de Corneliu VLAD

Criza gazelor readuce in actualitate acuta proiectul magistralei de gaze Nabucco, un proiect pe cat de tentant, pe atat de greu de demarat in conditiile relatiilor tensionate dintre Iran si Occident. Caci fara Iran, ne declarau oficiali de la Teheran, Nabucco nu are sanse de a deveni conducta functionala, nedispunand de cantitatea necesara de gaz care sa treaca prin ea. Clar, nu? Atunci, de ce nu actioneaza europenii pe aceasta varianta pentru a iesi din impas?
Pentru Uniunea Europeana, Iranul este ceva asemanator biblicului fruct oprit (sa nu uitam, de altfel, ca Paradis e un cuvant imprumutat de limbile europene din vechea persana). Iranul de dupa Revolutia Islamica, cu toate cate i se pun in seama de un adevarat cor antic din presa occidentala, le apare si birocratiilor de la Bruxelles ca o adevarata gradina edenica, fascineaza prin stravechea lui istorie, prin revelatiile sale arheologice parca inepuizabile, prin potentialul sau turistic, dar mai ales este ravnit pentru imensele lui resurse energetice de care Europa (si nu numai) are – si va avea – mare nevoie intr-un moment tot mai presant, dar resurse de care, cel putin pentru moment, nu se poate apropia. Taramul iranian ramane inaccesibil, in mare parte, pentru noi, cei din Uniunea Europeana, pentru ca, aliati cu Statele Unite in NATO, nu se cuvine sa ne incalcam loialitatea fata de marele aliat si sa tratam cu un stat care pentru Washington reprezinta unul dintre centrele mondiale de putere care sfideaza atat de fatis, atat de necomplexat, interesele americane.
De aceea, pana cand Washingtonul si Teheranul nu-si vor relua dialogul deschis, oficial, Europa Unita nu poate, nici ea, intinde mana Iranului. Cu atat mai mult cu cat UE nu are o “mana diplomatica” (este celebra in acest sens, butada lui Henry Kissinger care, vrand sa vorbeasca de peste Atlantic, cu Europa, realiza ca Europa nu are, de fapt, un numar de telefon al ei). Uniunea Europeana, cu toate stradaniile sale, nu are, dupa o existenta de peste 60 de ani, o politica externa comuna si e greu de spus daca si cand ar putea-o avea. Iar pe fondul foamei crescande de energie, care este un fenomen mondial, nu numai continental, europenii ambitioneaza, cel putin in mod declarativ, sa-si elaboreze si o politica energetica comuna, in care Iranului ar urma sa-i revina un rol privilegiat, de prima marime.
Toate aceste si altele – reticente si autoreprimari, frane si ezitari – nu-i impiedica pe demnitarii si functionarii de la Bruxelles sa viseze la o colaborare nestingherita cu Iranul, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, dar care va veni, cu siguranta. Pina atunci, tot felul de socoteli, aprecieri, analize, scenarii. De preferinta, insa, nu in formule oficiale, nu prin documente ce poarta sigla Uniunii, ci asa, informal, la nivelul unor specialisti independenti, al unor “grupuri ale inteleptilor”, ad-hoc intrunite, care se straduiesc sa prefigureze paradigma cooperarii europeano-iraniene de maine.
In iunie 2007, o asemenea echipa a produs un studiu intitulat “Mize geopolitice ale Uniunii Europene in ce priveste Iranul”. Autorii documentului, asezat sub auspiciile Fundatiei Mediteraneene de Studii Strategice, sunt cateva personalitati care s-au retras din politica activa-generali si amirali in retragere, fosti sefi de servicii secrete, fosti ministri etc., din diverse tari ale continentului. Intr-un text de vreo 20 de pagini, ei infatiseaza o panorama a relatiilor dintre UE si Iran, cu proiectie spre viitor.
Miza iraniana a Europei Unite este definita, in viziunea lor, prin urmatoarele “amenintari sau oportunitati”:
- “o anumita dependenta energetica”, delicat spus – a Uniunii Europene fata de Orientul Mijlociu, in speta de Iran (40 la suta astazi, 70 la suta maine);
- problema mentinerii pacii pe teritoriul european, care are frontiere comune cu vecinii directi ai Iranului (Turcia);
- problema amenintarii teroriste;
- controlul fluxurilor de imigrare si a traficului de tot felul;
- mentinerea rangului de mare putere in aceasta zona de influenta intre Statele Unite, Rusia si noii uriasi asiatici;
- exportarea valorilor europene (laicitate, respectul etniilor si culturilor minoritare, regim politic democratic, drepturile omului.
Inainte de a dezvolta fiecare dintre aceste puncte, se impun doua comentarii:
1. interesul evident fata de Iran, si din punct de vedere economic (dat fiind potentialul sau energetic), si din punct de vedere geopolitic (Europa Unita trebuind sa se afirme si in aceasta zona ca mare putere, in planul mentinerii pacii si al securitatii, dar si prin raspandirea, in zona, a valorilor europene); 2. o abordare diferita sau neconforma cu pozitia oficiala a Iranului a unor probleme care sunt amenintarea terorista, laicitatea, democratia, drepturile omului.
Si acum, cateva cuvinte, despre cele sase crize…
Miza energetica este cel mai acut resimtita. Intrucat zacamintele de petrol si gaze naturale din Marea Nordului sunt aproape epuizate, Uniunea Europeana devine “foarte dependenta” de state neeuropene pentru aprovizionarea sa in viitor. Acum, 45 la suta din importurile de petrol ale UE provin din Orientul Mijlociu, iar pana in 2030 totalul importurilor vor reprezenta 90 la suta din consumul de petrol al Uniunii. In ce priveste gazele naturale,
40 la suta din importuri provin din Rusia,
30 la suta din Algeria si 25 la suta din Norvegia. Pana in 2030, peste 60 la suta din importurile de gaze naturale ale Uniunii ar urma ca provina din Rusia.
Intr-o asemenea situatie, livrarile iraniene sunt vitale. Dar autorii studiului evita aceasta evidenta si incep sa teoretizeze. Aspectele geostrategice ale politicii energetice externe a Europei tin de politica externa a fiecare stat membru, de suveranitatea nationala, dar, in acelasi timp, relatiile comerciale cu tarile neeuropene sunt competenta exclusiva a UE. Ce-ar trebui sa faca, deci, tarile membre ale UE? Sa coopereze sau nu cu Iranul in domeniul energetic? Studiul nu numai ca nu incearca un raspuns, dar nici macar nu formuleaza intrebarea. Face, in schimb, altceva: vorbeste de posibila “instabilitate”, pe care Iranul ar putea-o “exporta” in tari vecine lui, tari din care state ale UE se aprovizioneaza cu petrol. Cu alte cuvinte, pe plan energetic, afirma expertii, Iranul i-ar “interesa” pe europeni doar in masura in care Teheranul le-ar putea crea dificultati in relatiile lor cu alti furnizori din zona. Ciudata optica!
Si totusi, e greu de renuntat asa usor la optiunea iraniana. Care e adusa in discutie cu precautie, si cat mai “corect politic”. O politica energetica comuna, scrie studiul, ar putea viza “o stabilizare a Iranului prin dezvoltarea de schimburi comerciale si de investitii diversificindu-se sursele de aprovizionare energetica a Europei si potentarea accesului ei la vastele resurse iraniene in materie”. In privinta gazelor naturale, de pilda, “Iranul poate oferi Uniunii Europene o alternativa la puternica dependenta de Gazprom”. In sectiunea a doua, “Propuneri”, studiul schiteaza un scenariu de cooperare energetica pe “axa strategica UE-Turcia-Iran”. Dar “cu conditia expresa a unei cooperari depline si integrale a puterii iraniene pentru rezolvarea problemei nucleare”. Altfel spus, o noua pirueta in jurul propriei cozi: despre orice s-ar discuta, se revine la dosarul nuclear.
Dar mai intervine si alta bizarerie: Uniunea Europeana nu are o politica externa si de aparare comuna, este, prin chiar actele ei constitutive o entitate mai intai “economica”, dar de la ea se cer (inclusiv prin studiul la care facem vorbire) abordari si conditionari politice in relatiile, inclusiv economice, cu o tara din afara Uniunii. In schimb, diversele state membre ale UE, care au si suveranitate nationala, si politica externa proprie, si politica de aparare, lasa deoparte, fara prea multe explicatii, rigorile comunitare in materie de comportament fata de Iran, cand isi dezvolta relatiile economice si comerciale cu aceasta tara. Aici nu mai intra in discutie nuclearul iranian, se aplica alt standard. Cu alte cuvinte, in Europa Unita intalnim un dublu standard in raporturile cu Iranul: intransigenta, conditionari si sanctiuni (prin decizii ale ONU) in plan multilateral, comunitar, dar pragmatism si flexibilitate, prin derogare de la rigorile sus-amintite, in conceperea cooperarii economice bilaterale cu Iranul.
Asa se face ca, in sfera schimburilor comerciale, cei doi protagonisti ai UE, “motorul Uniunii”, Franta si Germania, sunt, dupa Emiratele Arabe Unite, principalii furnizori ai Iranului (China recupereaza, insa, rapid in ultima vreme), iar celelalte tari din UE asigura, si ele, ceva peste 10 la suta din totalul importurilor iraniene. Din state membre ale UE, Iranul importa in principal masini si echipamente industriale, materii prime si produse farmaceutice. In acelasi timp, guvernul iranian cauta sa-si diversifice relatiile economice, investind si in alte sectoare cum sunt productia de automobile, industriale aerospatiale, electronica de varf, petrochimia si tehnologia nucleara. Toate, posibile domenii de cooperare cat se poate de interesante si de profitabile pentru statele din UE. Dar acest lucru, reaminteste din nou studiul, numai “cu conditia, bineinteles, a unei reglementari prealabile a numeroaselor dezacorduri existente intre Iran si comunitatea internationala”.
Cu regret, sunt enumerate alte avantaje economice pe care le-ar putea oferi cooperarea cu Iranul, acesta tara care, pentru Occident, pare sa cantoneze, ca in poezia lui Arghezi, in pozitia de “logodnica de-a pururi, sotie niciodata” (sau nici macar).
Sa vedem, asadar, ce “puncte forte”, ademenitoare, mai are aceasta tara pentru Europa:

“ Iranul este un actor energetic de prim rang, la ora actuala si in viitor.
n Sectorul nonpetrolier se dezvolta, beneficiind de reforme structurale intreprinse in ultimii ani.
n Autoritatile au dovedit, in momentul crizelor financiare din 1992 si 1998, capacitatea lor de a restabili rapid echilibrul costurilor externe.
n Indatorarea tarii este slaba ”

Tabloul nu este, totusi, in intregime roz si, pana la urma, redevine dintr-un posibil teren de cooperare concreta, aceeasi proiectie imaginara aflata sub semnul implacabil al lui “daca”, pentru ca:

“Desi diversificata, economia iraniana ramane dependenta de veniturile petroliere.
n Cadrul legislativ si politic nu favorizeaza parteneriate cu companii straine sau investitii directe straine.
n Relatiile cu Statele Unite, care considera aceasta tara ca facand parte din , franeaza investitiile.
n Nerespectarea legilor privind proprietatea intelectuala si drepturile de copiere sunt frana in calea investitorilor straini.
n Dezacordurile dintre Iran si comunitatea internationala privitoare la programul sau nuclear constituie un factor major de incertitudine”.
n Laitmotivul, atat de discutat si atat de discutabil, al nuclearului Iranian, invocat cu obstinatie la capatul fiecararei piste de cooperare in perspectiva suna, pana la obsesie, ca un pagubos (inainte de a deveni riscant) mai mult decat ecou al celebrului indemn antic “Delenda Carthago” al lui Cato cel Batran. Un asemenea indemn nu i s-ar potrivi insa de fel Uniunii Europene care, si asa, trece “cam neobservata” prin zona Orientului Mijlociu, incorsetata de “activismul american” si “lupta Rusiei pentru a-si securiza exporturile resurselor sale energetice”. Autorii studiului recunosc, cu onestitate, ca UE are deja propriile probleme cu adancirea si extinderea sa, nu se numara printre marii competitori pentru zonele de influenta din Orientul Mijlociu, iar amenintarile (din partea Iranului, la adresa Europei) sunt “inca slabe sau nule”. Fluxurile de imigranti iranieni in UE sunt nesemnificative si nepreocupante, liderii de la Teheran n-au interes nici sa incurajeze traficul de droguri din regiune, nici sa sprijine actiuni teroriste, iar declaratile “violente” privind lansarea de rachete balistice asupra teritoriului Israelului sunt doar parte a diplomatiei “viguroase” practicata acum in aceasta zona si “nu par inca de temut”.
n In aceasta situatie, apreciaza studiul, “este de prima importanta sa se ajunga la un rezultat in “negocierile pilotate de Uniunea Europeana (in cadrul formulei 5 + 1, unde SUA au lasat unei troice europene grija de a negocia cu Iranul asupra problemelor nucleare si in special asupra celor privind imbogatirea uraniului)”. In acest context, “Uniunea ar avea tot interesul sa ajute Iranul in programul sau civil si sa-i asigure un fel de umbrela de securitate fata de Pakistan (stat vecin detinator de arme nucleare -n.n.), facandu-se in acelasi timp totul pentru ca respectivele acorduri sa fie de cea mai mare fermitate in privinta nuclearului de aparare” al Iranului.
n Daca s-ar ajunge la un acord global cu Iranul asupra nuclearului civil si a securitatii fata de vecinul sau, Pakistanul – continua intr-o nota constructiva studiul – “Uniunea ar putea pozitiona Iranul ca o putere stabilizatoare in multiple conflicte regionale” (indeosebi cele din Afganistan si Irak). In eforturile de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian, Uniunea Europeana ar trebui sa sesizeze “atuul” pe care-l reprezinta “influenta Iranului in regiune, datorita aliantelor sale cu Siria si Hezbollahul”.
In sinteza sa, grupul de experti autori ai studiului situeaza “mizele regionale” ale UE pe doua coordonate: “dependenta energetica a Uniunii Europene fata de Orientul Mijlociu si rolul potential destabilizator al Iranului in aceasta regiune”. In acesta viziune, marcati, desigur, de tensiunea prelungita dintre Occident (in primul rand Statele Unite) si Iran, expertii trag urmatoarele concluzii :
“Pe plan economic, UE ramane principalul partener comunitar al Iranului, atat la exporturi cat si la importuri, chiar daca exporturile Uniunii catre Iran (in principal in domeniile masini-unelte, echipament de transport si chimie) nu reprezinta decat 1,2 la suta din totalul exporturilor Uniunii Europene. Cea mai mare parte a importurilor europene provenind din Iran privesc energia, cu o valoare totala de 6 miliarde de euro in 2004.
Miza pentru UE este aici dubla si ea vizeaza o stabilizare a Iranului prin dezvoltarea de schimburi comerciale si investitii, diversificandu-se in acelasi timp sursele de aprovizionare energetica a Europei si potentand accesul sau la vastele resurse iraniene in materie.
Pe de alta parte, problema nuclearului pune cu acuitate acelasi tip de mize, dar care devin mai complexe din cauza aspectelor militare si a riscurilor proliferarii. Cum sa dezvolti un al Uniunii Europene fata de Iran, foarte ferm in ce priveste posibilele utilizari militare, dar deschis si flexibil catre o veritabila cooperare pentru dezvoltarea programului nuclear civil al autoritatilor iraniene?”
Intrebarea ramine deschisa si ea tine de marea politica, in care, alaturi de Iran, sunt implicati actori cu o pondere si mai mare ca Statele Unite, Rusia, mai nou China. Cum isi pot concepe si derula statele membre ale UE relatiile cu Iranul, studiul, desi document neoficial, nici macar nu sugereaza, doar puncteaza ambiguitatile si neconcordantele dintre politica UE si politicile nationale ale statelor membre. Mai temerare, statele puternice din Uniune dezvolta relatii mai ample cu Iranul, fara a-si face prea multe complexe. Celelalte state membre, intre care si Romania, se resemneaza deocamdata intr-o pozitie de expectativa prudenta, sperand intr-o reglementare globala a conflictului Iran-Occident.
Interlocutorii nostri oficiali de la Teheran s-au aratat oarecum nedumeriti, ba chiar pareau cumva amuzati de ezitarile, ipocrizia si incoerenta reactiilor oficialilor de la Bucuresti in modul de abordare a dialogului inca mult sub potentialul lor – se exprima, diplomatic, ministrul adjunct de Externe insarcinat cu probleme europene, care punea punctul pe I cand ne declara ca, fara Iran, proiectul Nabucco nu se poate face.”